Mitul 2: Alcoolicul trebuie sa ajunga la fundul prapastiei inainte sa ceara ajutor

Un numar trist de membrii ai familiei si de prieteni stau in asteptare si privesc neputinciosi persoana pe care o iubesc consumand bautura ca un alcoolic,  deoarece au auzit ei ca alcoolicii trebuie sa dea de fundul prapastiei inainte de a fi ajutati. Aceasta teorie a “fundului  prapastiei” a fost popularizata de grupuri timpurii de Alcoolici Anonimi si a fost inradacinata in experienta lor care afirma ca numai cele mai disperate si deznadajduite circumstante l-ar putea constrange pe alcoolic sa aleaga abstinenta in locul alcoolului.

Este adevarat ca unui alcoolic trebuie sa i se ingaduie sa experimenteze consecintele dureroase ale dependentei sale inainte de a renunta la alcool. Insa este la fel de adevarat ca alcoolicii fac cel dintai pas spre recuperare, in parte pentru ca le este teama ca pierd ceva sau pe cineva de valoare. Ajunsi la fundul prapastiei, majoritatea alcoolicilor nu mai au nimic de pierdut – cu exceptia unei sticle de bautura. Fara un stimulent pentru a deveni abstinenti, ei isi beau in mod constant propria viata pana ajung intr-o fundatura din care nu se mai pot intoarce: afectiuni fizice si mentale pe viata, nebunie, internare la ospiciu si moarte.

Astazi se stie cu certitudine: cu cat sunt mai departe alcoolicii de aceasta fundatura, cu atat sunt mai mari sansele lor de a realiza abstinenta. Un consumator de alcool care are familie, slujba, sanatate fizica, prieteni si claritate mentala are o sansa iesita din comun de a se reabilita din dependenta lui. Atunci cand dependenta lui pogreseasza pana in punctul in care el pierde unul sau mai multe ingrediente ale unei vieti fericite, rodnice, perspectivele lui de a se reabilita scad corespunzator. Daca el doarme sub un pod, mananca din gunoi si vorbeste de unul singur, nu exista aproape nici o posibilitate de a se reabilita.