Renuntand la argumente (2)

Si eu am simtit la fel, la un moment dat. Desi dezvoltasem o relatie puternica cu Dumnezeu de-alungul celor 12 pasi, simteam in sinea mea, ca felul in care ma raportez la Dumnezeu, poate chiar si Dumnezeul la care ma raportam, era mult mai mult decat puteam gasi in biserica. La urma urmei, aveam spiritualitatea, nu doar religia.

Dedesubtul mastii mele de superioritate a ramas suspiciunea ca oamenii religiosi ar putea avea ceva ce eu nu as fi putut gasi pentru mine. Ei trebuie sa aiba niste urme interioare, un nivel al intelegerii si o credinta de nezdruncinat, dincolo de ceea ce am gasit eu. Si probabil ca ei dintodeauna au mers la biserica, si daca eu as aparea probabil ca as fi singura care nu are nici o idee despre eticheta din biserica, sau semnificatia cuvintelor bisericesti. Cu siguranta nu m-am  gandit ca printre cei care pareau religiosi, erau unii care se luptau cu intrebari asupra credintei. Si apoi,  nimeni din biserica nu continua sa-si cladeasca credinta sau sa invete cine este Dumnezeu.

De fapt, atitudinea mea se baza pe faptul ca, fusesem atata vreme departe de credinta, incat nimic nu ar mai putea acoperi golul. Este mult mai simplu sa faci pe indiferentul, atunci cand nu stii cum si de unde sa incepi. Este mult mai simplu sa-ti iei o atitudine aroganta si sa anulezi toate credintele celorlalti, decat sa admiti o nevoie sau un interes de aventurare in teritoriul lor si sa incerci experiente noi pe pielea ta.

In felul acesta am gandit si simtit. Acum, cand ii aud pe altii exprimand aceleasi sentimente in intalnirile de recuperare, imi dau seama ca sunt cu atat mai flamanzi spiritual, cu cat declama mai puternic ca nu au nevoie de biserica. Simt in ei ecoul aceluiasi gol pe care l-am simtit si eu odata, o senzatie vaga ce manca din mine si pe care, in final, am recunoscut-o ca fiind o foame de Dumnezeu dincolo de ceea ce am gasit de una singura in cei 12 pasi.